Interviu cu Marin Gruia
Deddy, cand te-ai apucat de pictat, cand ți-ai dat seama că te interesează în mod special?
M-am născut la Dej în 1949. Atât eu, cât și fratele meu (mai mic cu un an) am fost copii cuminți și elevi premianți. În liceu era limpede că eram structurați pentru domeniile umaniste (literatură, arte, meditație) dar, cu toate acestea, când a trebuit să alegem o meserie, am fost nevoiți (în acele vremuri), ca băieți, să urmăm facultăți ”realiste”. Am terminat amândoi Institutul Politehnic din Timișoara și am devenit ingineri, eu chimist, iar el electromecanic. Au urmat mulți ani de insatisfacții profesionale, dar în cele din urmă ne-am urmat chemarea, eu am devenit pictor, iar el scriitor și critic literar. După terminarea facultății eu am lucrat ca cercetător științific în domeniul maselor plastice, simțind tot mai acut că îmi irosesc viața. Am început să pictez și să mă instruiesc ca autodidact. Am evoluat și progresat încet. Treptat însă am început să câștig din tablouri, constant, mai mult decât salariul (mic) de cercetător. La un moment dat am fost primit membru colaborator al Fondului Plastic UAP din Cluj și am început să expun permanent în galeriile UAP din orașe importante din țară (Cluj, Satu-Mare, Oradea, Arad, Sibiu), precum și în galerii private din Cluj, București, Brașov, Constanța. S-a format o clientelă care venea acasă, la atelier. Mulți cumpărau tablouri pentru cadouri în străinătate. Am participat și la expoziții la Dortmund, Namur, Bruxelles, Tokay. După Revoluție, în 1992, am renunțat la serviciu și de atunci m-am ocupat în sfârșit doar de pictură.
Primul semn că pictura însemna ceva pentru mine a fost când la Casa Pionierilor din Dej, un desen de-al meu a fost selectat și trimis la o expoziție de copii la Moscova. Profesoara de desen m-a remarcat și am ținut apoi legătura cu ea până la sfârșitul vieții. Dar prima emoție puternică am simțit-o, tot copil fiind, când, făcând un desen care mi-a plăcut, noapte, după culcare, nu am mai avut răbdare până a doua zi dimineața și m-a sculat și am aprins lumina să mai văd odată ce am făcut. Emoția ceea puternică, uitată apoi mult timp, am retrăit-o brusc când am văzut la Timișoara, spre sfârșitul facultății, o expoziție de pictură. Cred că acela a fost punctul de cotitură, când am început să mă instruiesc serios în domeniu și apoi, imediat după terminarea facultății, am început să desenez și să pictez efectiv.
Cand si cum ai schimbat tehnicile artistice – pastel, ulei, acrilic, pictura pe faianta etc?
Cât privește evoluția mea ca pictor, la început și mult timp apoi am lucrat în pastel uscat, tehnică care mi s-a potrivit cel mai bine, ajungând la un moment dat la îndemânare, consacrare și împlinire. Apoi am trecut la ulei, unde după multă trudă și experiment am reușit să realizez câteva lucrări mai bune, în tablouri de dimensiuni mici și mijlocii. Mai nou, de câțiva ani, și datorită faptului că praful de pastel e toxic, am început să experimentez și acuarela.
Privind retrospectiv, foarte multe dintre lucrările mele mi se par de-a dreptul groaznice și mi-e rușine de ele, dar în perspectiva evoluției mele lente, înțeleg foarte bine că au fost etape necesare.
Ce face un tablou sa fie reusit?
Despre valoarea unui tablou, și eu cred ca acesta trebuie evaluat în primul rând după criterii ”plastice” (compoziție, echilibru, dispunerea tușelor, potrivirea culorilor, tensiunea sa) și abia apoi după ideile sau povestea lui, care uneori pot fi excepționale, chiar meritând premiul Nobel … dar pentru literatură, nu pictură.
As zice care sunt pictorii tai preferati, dar mai bine de intreb de ce iti place atat de mult Brudașcu.
De ce îmi place pictorul Brudașcu. Răspunsul este subiectiv și spus simplu, astfel: din toate tablourile văzute de mine de-a lungul vieții, operele lui Brudașcu mi-au provocat de departe cea mai intense emoție, ca fiind în fața Artei adevărate.
Cum era viața de artist înainte și chiar după Revoluție? Țin minte ca îți înrămai singur tablourile.
Până la Revoluție, cele mai bune rame de tablouri erau făcute la Cluj de niște particulari (cea mai celebră fiind familia Jojart). Ramele erau foițate cu aur și argint. Mă necăjeam mult să-mi confecționez passepartout-urile din hârtie mai groasă și să-mi fac rost de sticlă de 2 mm pentru a-mi înrăma pastelurile. Azi se găsesc nenumărate sortimente de rame și tot felul de materiale pentru pictură. Din păcate însă, în ultimii ani, spre marea mea dezamăgire, la 30 de ani de la Revoluție, situația general s-a înrăutățit drastic, s-au închis multe galerii de artă, a scăzut mult interesul pentru tablouri.
În prezent mă străduiesc să fac lucrări mai puține dar cât mai bune artistic, atât cât îmi permite priceperea la care am ajuns. În asta îmi caut refugiul în fața angoaselor legate de vârsta la care am ajuns și a perspectivelor sumbre privind evoluția întregii omeniri.
